"[...]
Il vedeam acum.Si vedeam si de ce el nu ma vedea pe mine.
Era chiar el, nu era o halucinatie de data asta.Si mi-am dat seama ca fanteziile mele fusesera mai slabe decat crezusem; nu se ridicasera nici pe departe la inaltimea lui.
Edward statea nemiscat ca o statuie, la doar cativa pasi de intrarea pe alee.Ochii ii erau inchisi, iar cearcanele de sub ochi erau de un violet-inchis, bratele ii erau relaxate pe langa corp, cu palmele intoarse in sus.Expresia ii era foarte pasnica, de parca visa lucruri placute.Pielea de marmura a pieptului ii era dezgolita- la picioarele lui se afla un morman mic de material alb.Lumina care se reflecta din pavajul pietei scanteia slab pe pielea lui.
Nu mai vazuse niciodata ceva atat de frumos-chiar si in timp ce alergam, icnind si tipand, puteam sa apreciez asta.Iar ultimele sapte luni nu insemnau nimic.Si cuvintele din padure nu insemnau nimic.Si nu mai conta ca el nu mai voia.Nu mai voiam nimic altceva pe lumea asta decat pe el, oricat as fi trait.
Ceasul batu, iar el pasi spre lumina.
-Nu!am tipat.Edwrd uite-te la mine!
Nu ma asculta.Zambi foarte usor.Ridica piciorul sa mai faca un ultim pas- direct in calea soarelui.
M-am izbit de el atat de tare incat forta impactului m-ar fi trantit la pamant daca bratele lui nu m-ar fi prins si nu m-ar fi ridicat.Mi-am pierdut rasuflarea si am dat capul pe spate.
Ochii lui negri se deschisera incet cand ceasu batu din nou.Se uita in jos spre mine, surprins.
-Uimitor, spuse el, cu vocea lui splendida, usor amuzat.Carlisle avea dreptate.
-Edward, am incercat sa soptesc, dar vocea mea nu avea sunet.Trebuie sa te intorci la umbra.Trebuie sa te misti!
Parea drogat.Mana lui imi mangaie delicat obrazul.Nu parea sa observe ca incercam sa il fortez sa o ia inapoi p alee.Ar fi fost acelasi lucru daca as fi incercat sa imping zidurile de pe marginea aleii.Ceasul batu, dar el nu reactioneaza.
Era foarte ciudat, pt ca eram amandoi in pericol de moarte.Si totusi, in secunda aceea, m-am simtit bine.Intreaga.Imi simteam inima batand cu putere, iar sangele imi pulsa repede prin vene.Plamanii mi se umplura cu mirosul dulce care venea din pielea lui.Parca nu fusese niciodata o gaura in pieptul meu.Ma simteam minunat-nu vindecata, ci ca si cand nu as fi avut niciodata vreo rana acolo.
-Nu-mi vine sa cred cat de repede s-a petrecut totul.N-am simtit nimic- sunt foarte bune, medita el, inchizand din nou ochii si apasandu-si buzele de parul meu.Vocea ii era ca mierea si catifeaua."Cum ti-a supt moartea mierea rasuflarii!Dar ti-a ramas, in ciuda ingroparii, divina frumusete intiparita pe chipul tau.SI n-ai fost biruita!" murmura el si am recunoscut replica spusa de Romeo in cripta.Ceasul bubui ultima bataie.Mirosi la fel ca intotdeauna, continua el.Deci poate ca acesta chiar nu este iadul.Nu-mi pasa.Il accept.
-Nu sunt moarta; l-am intrerupt. Si nici tu nu esti mort!Te rog, Edward, trebuie sa ne miscam.Ei nu sunt departe!
M-am luptat in bratele lui, era uimit, iar fruntea i s-a incretit de confuzie.
-Ce-ai spus?intreaba el politicos.
-Nu am murit, nu inca!Dar trebuie sa iesim de-aici inainte ca Volturii...
Intelesese imediat chiar in timp ce vorbeam.Inainte sa apuc sa termin propozitia, ma smulse brusc de la marginea umbrelor, invartindu-ma fara efort si asezandu-ma cu spatele lipt de zidul de caramida; statea cu spatele la mine privind spre alee.Bratele i se intinsera larg, protector, in fata mea.
[...]"