"[...]
Eram pe punctul de a-mi pierde cumpatul.M-am oprit sa inspir adanc, sa incerc sa ma calmez.Trebuia sa il eliberez.Trebuia sa ma asigur ca asta nu se va mai intampla niciodata.
-Isabella Marie Swan, sopti el, cu cea mai ciudata expresie pe chip.Parea aproape furios.Crezi ca i-am rugat pe Volturi sa ma ucida pt ca ma simteam vinovat?
Imi dadeam seama ca aveam figura unui om care nu intelege nimic.
-Si nu-i asa?
-E drept ca m-am simtit foarte vinovat.Mult mai vinovat decat poti intelege.
-Atunci... la cete referi?Nu inteleg.
-Bella, m-am dus la Volturi pt ca am crezut ca esti moarta, spuse el, cu vocea moale, dar cu ochii scaparatori.
Chiar daca nu as fi avut nimic de-a face cu moartea ta- se cutremura cand sopti acel cuvant- chiar daca nu ar fi fost vina mea, tot m-as fi dus in Italia.Evident, ar fi trebuit sa fiu mai atent- ar fi trebuit sa discut direct cu Alice si sa nu ma multumesc cu relatarile la mana a doua, ale lui Rosalie.Sincer vorbind, ce sanse as fi avut sa cred cand baiatul acela a spus ca Charlie era la inmormantare?Ce sanse as fi avut sa inteleg c s-a intamplat?
-Sansele..., murmura el cu o vocea ata de joasa incat nu eram sigura ca am auzit bine.Sansele sunt intotdeauna impotriva noastra.Greseala dupa greseala.Nu il voi mai critica pe Romeo niciodata.
-Dar tot nu inteleg, i-am spus.Exact la asta ma refer.Si ce daca?
-Poftim?
-Si ce daca as fi murit?
Se holba la mine pt un lung moment, inainte sa raspunda:
-Nu-ti amintesti nimic din ceea ce ti-am zis mai inainte?
-Imi amintesc tot ceea ce mi-ai zis.
Isi trecu varful degetului rece peste buza mea d jos.
-Bella, se pare ca ai fost indusa in eroare.Inchise ochii, scuturand din cap inainte si inapoi cu o jumatate de zambet pe fata lui frumoasa.Nu era un zambet fericit.Credeam ca ti-am explicat clar mai devreme.Bella, nu pot trai intr-o lume in care tu nu existi...
-Sunt...Capul mi se invartea in timp ce cautam cuvantul potrivit.Confuza.Era un cuvant bun.Nu intelegeam c imi spunea.
Se uita adanc in ochii mei.Privirea ii era serioasa si sincera.
-Sunt un mincinos, Bella, trebuia sa te mint.
Am inlemnit, iar muschii i s-au inclestat ca in asteptarea unui impact.Am simtit ca pieptul mi s-a desfacut in doua; durerea mi-a taiat respiratia.
Ma scutura de umar, incercand sa ma relaxez.
-Lasa-ma sa termin!Sunt un mincinos, iar tu m-ai crezut atat de repede.Tresari.Asta a fost...chinuitor.
Am asteptat, inca inlemnita.
-Cand eram in padure, cand iti spuneam la revedere...
Nu mi-am permis sa imi amintesc.M-am luptat sa ma mentin in prezent.
-...Nu aveai de gand sa ma lasi sa plec, continua el.Imi dadeam seama de asta.Nu voiam s-o fac- simteam asta ca ma va ucide-, dar stiam ca, daca te voi putea convinge ca nu te mai iubesc, vei reusi foarte repede sa iti revi si sa-ti vezi de viata ta.Speram ca, daca vei crede ca eu am trecut peste asta, vei face si tu la fel.
-O ruptura curata, am soptit printre buzele nemiscate.
-Exact.Dar niciodata nu mi-am imaginat ca va fi atat de usor de facut!Am crezut ca va fi aproape imposibil- ca vei fi atat de sigura care e adevarul incat va trebui sa mint ore intregi pana sa pot sadi samanta indoielii in sufletul tau.Am mintit si imi pare atat de rau- imi pare rau ca te-am ranit, imi pare rau ca a fost un efort zadarnic.Imi pare rau ca nu te-am putut proteja de ceea ce sunt.Am mintit ca sa te salvez, dar n-a mers.Imi pare rau.Dar cum m-ai putut crede?Dupa ce ti-am spus de mii de ori ca te iubesc, cum ai putut sa lasi un singur cuvant sa iti distruga increderea in mine?
Nu am raspuns.Eram prea socata ca sa formulez un raspuns rational.
-Puteam s-o vad in ochii tai, sa vad ca erai convinsa ca nu te mai voiam.Cea mai absurda si mai ridicola situatie- de parca s-ar fi putut ca eu sa nu exist fara sa am nevoie de tine!
Inca eram inlemnita.Cuvintele lui erau de neinteles, pt ca nu-mi venea sa-mi cred urechilor.
Imi scutura umarul din nou, de data asta atat de tare incat imi facu dintii sa clantane.
-Bella, ofta el.Vorbesc serios, ce-a fost in capul tau?
Am inceput sa plang.Lacrimile s-au adunat si apoi au inceput sa curga siroaie pe obrajii mei.
-Stiam eu, am suspinat.Stiam ca visez.
-Esti imposibila, spuse el si rade- un ras de om frustrat.Cum sa-ti explic ca sa ma crezi?Nu dormi si nu esti moarta.Sunt aici si te iubesc.Intotdeauna te-am iubit si te voi iubi mereu.M-am gandit la tine, am avut inaintea ochilor imaginea fetei tale, in fiecare secunda cat timp am fost plecat.Cand ti-am spus ca nu te mai vreau a fost cea mai urata blasfemie.
Am scuturat din cap, iar lacrimile continua sa curga din coltul ochilor.
-Nu ma crezi, nu-i asa?sopti el, cu fata mai palida decat de obicei- imi dadeam seama de asta chiar si in lumina slaba.De ce poti sa crezi o minciuna, dar adevarul nu?
-N-a avut niciodata sens ca tu sa ma iubesti, i-am explicat, cu vocea hotarata.Intotdeauna am stiut asta.
ochii i se ingustara si maxilarul i se inclesta.
-O sa-ti dovesdesc ca esti treaza, promise el.
Imi prinse fata intre mainile lui de fier, ignorandu-mi eforturile de a incerca sa intorc capul.
-Te rog, nu, am soptit.
Se opri, cu buzele la un centimetru de ale mele.
-De ce?intreaba el.Respiratia lui imi atinse fata, facandu-mi mintea s-o ia razna.
-Cand ma voi trezi, el deschise gura sa protesteze, asa ca am reformulat, bine, uita asta- cand vei pleca din nou, imi va fi indeajuns de greu si fara asta.
Se trase inapoi un pic, pt a-mi privi fata.
[...]"


CONTINUAREA MAI TARZIU:p